Consiliul de Securitate are responsabilitatea principală pentru menținerea păcii și securității internaționale în sistemul Organizației Națiunilor Unite. El poate examina conflicte, recomanda soluții și adopta măsuri în condițiile Cartei ONU. Rezultatul unei dezbateri depinde însă de tipul deciziei și de voturile membrilor. O reuniune publică, un proiect de rezoluție și o decizie adoptată reprezintă momente diferite ale activității sale.
Instituția are cincisprezece membri. China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit și Statele Unite sunt membri permanenți. Celelalte zece locuri sunt ocupate de state alese de Adunarea Generală pentru mandate de doi ani. Membrii aleși participă la vot, la negocierea textelor și la activitatea organismelor subsidiare, deși nu dispun de prerogativa cunoscută drept drept de veto.
Componența și rolul președinției
Fiecare membru al Consiliului are un singur vot. Diferența dintre membrii permanenți și cei aleși intervine în condițiile de adoptare a deciziilor de fond, nu în numărul voturilor individuale. Un stat care participă la o reuniune fără a fi membru al Consiliului nu primește, prin această participare, același drept de vot ca statele care ocupă cele cincisprezece locuri.
Președinția se schimbă lunar, urmând ordinea alfabetică a denumirilor statelor membre în limba engleză. Această rotație privește conducerea lucrărilor Consiliului și nu schimbă componența instituției sau regulile de vot. Statul care exercită președinția nu dobândește un vot suplimentar. Un membru ales poate conduce reuniunile în luna sa de președinție fără să devină membru permanent.
Potrivit Cartei, un stat membru ONU din afara Consiliului poate participa, fără vot, la discutarea unei chestiuni dacă interesele sale sunt afectate în mod special. Carta prevede și invitarea unui stat care este parte într-un litigiu examinat. Această posibilitate explică prezența la masa discuțiilor a unor delegații care nu apar între membrii permanenți sau între cei zece membri aleși.
Când este necesar un minimum de nouă voturi
Articolul 27 din Carta ONU stabilește că deciziile procedurale necesită votul afirmativ a nouă membri. Pentru celelalte chestiuni sunt necesare tot nouă voturi afirmative, împreună cu condiția privind voturile membrilor permanenți. Practica explicată de ONU tratează votul negativ al unui membru permanent la o chestiune de fond drept veto, care împiedică adoptarea proiectului respectiv.
Abținerea unui membru permanent nu este echivalentă cu un veto. Explicația oficială a sistemului de vot arată că o decizie de fond poate fi adoptată dacă există cel puțin nouă voturi favorabile și niciun membru permanent nu votează împotrivă. Prin urmare, numărul abținerilor trebuie citit împreună cu numărul voturilor afirmative și cu identitatea statelor care au votat negativ.
Un vot negativ al unui membru ales nu are același efect juridic ca veto-ul unui membru permanent. El poate conta decisiv pentru atingerea sau neatingerea pragului de nouă voturi, dar nu blochează singur o decizie care îndeplinește toate condițiile. În același timp, sprijinul tuturor celor cinci membri permanenți nu este suficient dacă totalul voturilor afirmative rămâne sub prag.
Carta conține și regula potrivit căreia o parte într-un litigiu trebuie să se abțină pentru anumite decizii privind soluționarea pașnică, în condițiile articolului 27. Existența acestei prevederi nu înlocuiește examinarea tipului concret de decizie. Încadrarea unei chestiuni ca procedurală sau de fond și capitolul Cartei în care se înscrie sunt relevante pentru interpretarea votului.
De la negociere la măsuri coercitive
Funcțiile prezentate de ONU includ investigarea situațiilor care pot genera tensiuni internaționale și recomandarea unor modalități de soluționare. Capitolul VI al Cartei privește rezolvarea pașnică a diferendelor. Negocierea, medierea, concilierea, arbitrajul și soluționarea judiciară sunt între mijloacele menționate. O recomandare de negociere nu are același conținut cu o măsură de sancționare adoptată în alt cadru al Cartei.
În temeiul capitolului VII, Consiliul poate constata existența unei amenințări la adresa păcii, a unei încălcări a păcii ori a unui act de agresiune și poate decide măsuri. Articolul 41 se referă la măsuri care nu implică folosirea forței armate. Articolul 42 tratează acțiuni prin forțe aeriene, navale sau terestre în condițiile stabilite de Cartă.
ONU explică faptul că regimurile de sancțiuni pot include embargouri asupra armelor, restricții de călătorie și înghețarea activelor. Măsurile pot avea obiecte și destinatari diferiți, stabilite prin rezoluțiile relevante. Termenul general „sancțiuni” nu indică automat o interdicție asupra tuturor schimburilor economice cu un stat și nici aceeași obligație pentru fiecare persoană aflată pe teritoriul acestuia.
Consiliul poate constitui comitete pentru administrarea unor regimuri de sancțiuni. Informațiile ONU descriu și sprijinul oferit de grupuri de experți pentru monitorizarea aplicării. Listele, criteriile de desemnare și eventualele excepții depind de regimul respectiv. Pentru identificarea unei obligații concrete sunt relevante textul rezoluției și documentele organismului care gestionează acea măsură, nu doar existența unei dezbateri în Consiliu.
Adoptarea și punerea în aplicare
Articolul 25 prevede angajamentul membrilor ONU de a accepta și executa deciziile Consiliului în conformitate cu Carta. Aplicarea sancțiunilor presupune măsuri luate de state, în cadrul obligațiilor stabilite. Consiliul adoptă cadrul internațional, dar o înghețare de active sau o restricție de intrare este pusă în practică prin mecanismele autorităților competente, potrivit regimului și dreptului aplicabil.
Textul votat stabilește destinatarii, obiectul și întinderea unei decizii. Anunțarea unor consultări sau distribuirea unui proiect nu produce același rezultat ca adoptarea rezoluției. De asemenea, respingerea unui proiect prin veto nu înseamnă că a fost adoptat textul opus. Ea arată că proiectul supus acelui vot nu a întrunit condițiile necesare pentru a deveni decizia Consiliului.
Între atribuțiile instituției se află și recomandarea admiterii unor noi membri ONU și a numirii secretarului general către Adunarea Generală, precum și participarea la alegerea judecătorilor Curții Internaționale de Justiție. Aceste roluri sunt distincte de gestionarea unui conflict sau a unui regim de sancțiuni. Identificarea procedurii în care este luat un vot rămâne necesară pentru înțelegerea efectului său.